Comuna Chiojdu se situează în extremitatea nord-vestică a zonei etnografice Buzău la granița cu zona etnografică a Prahovei și cu cea a Covasnei. Se întâlnesc, însă, și influențe etnografice moldovenești.
   Din punct de vedere istoric zona se distinge încă din perioada medievală când au apărut cetăți cum ar fi cele de la Pătîrlagele și Buda – Cislău.
   Regiunea este recunoscută prin sate străvechi de țărani liberi – moșneni – și ca o consecință a învecinării cu zona Vrancei (satele răzeșești). Nicolae Iorga spunea în lucrarea sa „Drumuri și orașe din România” că Buzăul este „… un ținut cu moșneni, unii dintre ei urmași ai războinicilor din vremile de necurmate lupte” care „au pe lângă aristocrația vechimii pământului și pe acea a îndelungatei mânuiri a săbiei”.
   În secolele XVI – XVII satele zonei Buzăului apar în documente ca sate de moșneni și moșii boierești sau posesiuni bisericești.
   În harta din 1700 a stolnicului Constantin Cantacuzino , majoritatea satelor mari ale zonei apar ca așezări importante: Chiojdeni, Pătîrlagele etc.
   Această zonă este caracterizată și prin importante legături etnice, acest lucru fiind dovedit prin documentele din secolele XVII – XVIII ce conțin acte de vânzare, de noi danii și întăriri de moșii (de exemplu pentru oierii români din Transilvania: Brețcanii și Covăsnenii care coborau spre Bălțile Dunării; sau pentru moldoveni ce se stabileau în Țara Românească).
   În comuna Chiojdu își au originea istoricii Constantin Giurescu, Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu despre care distinsul filolog Al. Rosetti apreciază în cartea sa „Călătorii și portrete” că sunt urmașii acelor „oameni tari și înțelepți, pricepuți în treburile gospodărești și în schimburile comerciale, care au părăsit la un moment dat uneltele păstorești, sapa și plugul și au dat țării oameni care s-au ilustrat în diverse domenii ale științei, artei și literelor românești”.
   Ca tipuri de sate în această zonă enumerăm: așezări temporare (pentru creșterea animalelor, pășunat, iernat în zonă montană și satele răsfirate de-a lungul drumului cu tendință de risipire a gospodăriilor pe dealuri. Pământul ce aparține fiecărei gospodării este divizat astfel: o parte se află în jurul casei formând curtea și grădina gospodăriei iar o altă parte a ternului destinat culturilor și fâneței se găsește în afara satului.

      » creșterea animalelor cu vechi elemente de cultură pastorală
  Ca sistem de creștere a animalelor Ion Vlăduțiu în „Etnografia Româneasca” identifică un sistem de păstorit pendulator sau local – zonal (animalele se vărează la munte și se iernează acasă) în sate fără a depăși teritoriul zonei.
  Odăile și stânele fac parte din peisajul agro-pastoral al zonei. Stânele din Chiojdu sunt fie cu o singură încăpere în care se prelucrează și produsele lactate, fie cu trei încăperi denumite local: „fiebătoare”, comarnic și cășărie sau stâna de brânză. În „fierbătoare” se află vatra liberă cu accesoriile specifice stânelor tradiționale din această parte a Carpaților: zăvodarul pus pe două furci (folosit pentru susținerea cazanului în care se fierbe urda) și cârligul (utilizat pentru ceaunul în care fierbe mămăliga). În „fierbătoare” continuă să se prepare produsele lactate. Comarnicul, de obicei situat între „fierbătoare și stâna de brânză, este destinat mulsului oilor. În stâna de brânză se țin burdufii de brânză. Aicise găsesc instrumentele tradiționale pentru muls ți prepararea produselor lactate: găleata, cupa, cenacul, închegătoarea (sau hârdăul), crinta, zăgârna, cârja de mestecat urda, răvarul (folosit pentru sfărâmatul cașului), păpușarele de caș etc. Creșterea vitelor mari s-a dezvoltat mult mai ales în ultimele decenii pe baza pajiștilor secundare.
      » pomicultura se bazează pe cultura prunului și ca activități tradiționale se remarcă prepararea fructelor prin uscare în lojnițe și obținerea țuicii. Lojnița este alcătuită dintr-un grătar de nuiele și zid de piatră. Această activitate se reflectă în arhitectura locală cu pivniță și loc de depozitat zăcătorile.
      » culesul din natură (ciuperci, fructe de pădure: zmeură, mure, afine, merișor, alte plante cu efecte terapeutice: cătină, măceșe, gherghine etc.
      » vânătoarea (de iepuri, de mistreț, de vulpe, de lup – gropile pentru aceștia se numeau lupării și erau împrejmuite cu două garduri circulare în interiorul cărora se introducea un purcel pentru atragerea lupilor); blănurile de jder din zonă erau o parte importantă a haraciului pentru Imperiul otoman.
      » pescuitul se făcea tradițional cu mâna, cu osia de fier și mai târziu cu undița cu cârlig sau cu plasa cu vârșe din nuiele.
      » lucrul la pădure: existau fierăstraie acționate de apă în construirea cărora meșterii din Chiojdu erau renumiți.