Creștinismul în aceste vechi meleaguri de pe Valea Chiojdului este tot atât de vechi ca cel de la sud și nord de Dunăre și din Dacia. Căile de pătrundere și răspândire ale creștinismului primar în Dacia sunt și cele care au adus credința creștină în zona Chiojdu:
      » calea apostolică - prin ucenicii Sf. Ap. Andrei și Sf. Ap. Pavel care, firesc, n-au predicat Evanghelia numai în Dobrogea, ci au răspândit creștinismul până aici și mai departe peste munți;
      » calea romană - prin venirea romanilor (parte dintre ei fiind creștini) și stabilirea lor provizorie sau definitivă în punctul "Roma" de pe raza localității Chiojdu de unde și toponimia locului până astăzi;
      » influența gotică mai târziu în sec. IV - parte dintre soldații goți erau creștini și aveau chiar un episcop Ulzila, iar garnizoana lor (Gotya) stabilită în zona Buzăului (Pietroasele) a dat martiri creștini (Sf._Sava - înecat în apa Buzăului la 12 aprilie 372 - ale cărui moaște le cerea și Sf. vasile cel Mare (330 - 379); mai mult, exista și un înscris istoric care vorbește despre un mormânt al unui soldat got ce purta însemne creștine descoperit pe Valea Chiojdului.
   De când se stiu ei, oamenii din satele Chiojdului, ca de altfel toți românii, au fost creștini, au trăit cu frica de Dumnezeu și sub ascultarea bisericii ortodoxe. Este greu de precizat cu exactitate când a fost ridicat primul locaș sfânt sau care a fost primul preot care a slujit pe aceste meleaguri. Un document din 20 mai 1691 face referire la existeța a trei frați, fii ai lui Stoica Popescu (care, purtând acest nume, era cu siguranță neam, fiu sau nepot de preot) din Chiojdul din Bâsca. Documente datate ulterior acestui moment amintesc și de alți slujitori ai bisericiilor din aceste locuri. În sprijinul acestora vin și două icoane din 1642 (aflate într-o stare care nu mai permite restaurarea lor) care proveneau dintr-o biserică a acelor timpuri. Cu siguranță toate aceste biserici erau construite din lemn dar nicăieri nu este precizat cum arătau sau cât de mari erau ele. Cunoscând firea credincioasă și hărnicia chiojdenilor de odinioară, ca și îdemânarea lor, presupunem ca bisericile au fost bine întreținute și reparate ori de câte ori a fost nevoie.