Sala de asteptare

Mi-au crescut picioarele. De fapt s-au lungit, au aparut doua picioroange de lemn ieftin care ma urca acolo de unde se vad bine capetele celor din jur. Sala asta de asteptare mi se pare atat de mica acum, e plina de fum si se simte mult mai bine aici, sus, intra mai repede in plamanul drept apoi trece in celalalt si lasa acolo samanta unor intregi plantatii de tutun. Merg usor pe spatarele scaunelor si ma sprijin de cele cateva becuri ce se leagana. Picioroangele trosnesc. Sunt verzi inca, nu s-au obisnuit cu munca silentioasa. Lovesc cu sete spatarul urmatorului scaun pe care calc. O femeie adormita tresare si ridica ochii spre mine. Sunt aburi de ceata in acele priviri, mijesc pe rand iar intrebarea vine de la sine. O intuiesc dar nu pleaca din gura ei. E prea dimineata si cei din sala de asteptare ma lasa sa-mi fac rondul. De aici, lipit de tavan, se vad foarte bine capetele celor prezenti. Prin fiecare crestet intra o tija metalica ce-l tintuieste acolo. E o intreaga padure de tije, mai drepte sau mai aplecate, bolnave de somnolenta. Cred ca-mi voi da jos picioarele de lemn, nu mai sunt chiar atat de necesare.